Ma uitam vineri la un film despre iubirea adevarata, film f feminin de altfel (eram la un Girls Movie Night), Letters to Juliet, insa ideea din film m-a pus pe ganduri. Iubirea in care credeau oamenii acum 50 de ani, mai exista in zilele noastre? Iubirea aia (poate nu la prima vedere), dar adanca, pura, ideea de suflete pereche… Cred ca pe vremuri exista un soi de dragoste ideala care s-a diluat in ultimele generatii si in loc sa cautam pe Mr Perfect, il cautam pe Mr Good Enough. Dar oare e ok asa?
Ideea in film era ca o americanca in vacanta in Verona, Italia, descopera un grup de femei care raspund scrisorilor adresate Julietei (cam cum ar fi un grup de elfi care raspund scrisorilor adresate Mosului). Si colaborand cu ele, da peste o scrisoare scrisa in urma cu 50 de ani si-i raspunde si culmea femeia (englezoaica indragostita de un italian) vine in Italia sa caute iubirea adevarata din tinerete. E un film fain pt vazut in grup de gagici, cu un bol de inghetata si vin fiert (noi aveam Gluhwein). Femeia care crede in dragostea adevarata ajuta pe alta si in timpul asta descopera si ea sufletul ei pereche.
Citește și: Cât de tare poți să răsuni
Dar in zilele nostre, in realitatea de azi, mai exista asa ceva? Mai credem ca vom gasi partenerul potrivit si vom ramane pt totdeauna cu el? Suntem bombardati de ideea de a-ti cunoaste prietenul in baruri, la petreceri, iesim la cina, si daca e suficient de bun, atunci gata, il avem. Si multe femei iau deja in considerare divortul, despartirile ca si cum ar fi normale, eu nu zic ca nu sunt, dar oare e ok sa le vedem ca fiind asa de evidente si de… probabile? Unde e romantismul? De ce suntem asa de pragmatici? Asa de cinici?
Nu militez pt femeia cu capul in nori care vede printi pe cai albi in toti barbatii care-i ies in cale, dar parca si fetele din ziua de azi sunt prea imbibate de cinism si analizeaza relatiile prea la sange. Cred ca unele chestii ar trebui simtite si nu analizate. Unele riscuri luate. Pt mine a functionat. Am iesit cu Andi si din prima seara am petrecut o noapte impreuna, nu mi-a pasat ca vai, cum din prima seara? What? Mi-a placut de el, I went for it, si uite-ne 4 ani mai tarziu am emigrat impreuna, locuim impreuna, avem o casa si (in curand) 2 pisici impreuna. Ma consider norocoasa sa-l fi cunoscut, sa am pe cineva la 25 de ani, cand sunt multi la 30 de ani care inca isi cauta „jumatatea”, doar ca ei cauta „pe cineva”.
Daca nu cauti pe cineva special, pai cum te astepti sa reziste relatia? Daca-ti faci o lista de trasaturi la care sa faci check cand cunosti un tip, cel mai probabil in cativa ani, sansele sunt sa se duca naibii. Cred eu. Pentru ca lista aia de trasaturi dorite evolueaza pe masura ce timpul trece si ce te gandeai ca-ti place la un moment dat, o sa te scoata din sarite mai tarziu (exemplu: bad boy). Asadar, iubirea adevarata exista, dar cu limita. Flexibilitatea si riscurile ar fi o reteta mai buna. Incearca. Nu te crispa pe detalii insignifiante pe care nu ti le vei aminti in cateva luni. Stiu pe cineva care n-a vrut sa mai iasa cu tip pt ca… „vai, dar de ce nu m-a condus acasa?” Serios.
Leave a Reply