De cand stau acasa, pierd timpul aiurea. Ne mai fiind stresata de munca non stop,nu mai exista asupra mea presiunea obisnuita a oricarei femei: curatenie, spalat, calcat,gatit,piata,etc.
Adica le fac, Doamne fereste, ca doar nu mi-am angajat slugi, dar nu le mai fac pe toate intr-un moment anume, asa cum faceam pe vremuri. Le fac cand e nevoie. Cu toate astea ma trezesc cu rufe la spalat de nu-mi vine sa cred ce s-a strans in cateva zile, ma trezesc cu haine la calcat de ma apuca groaza, curatenie mi se pare ca nu e niciodata atat de bine facuta precum imi place mie si tot asa.
Cu mancarea nu am probleme pentru ca am grija sa fie mereu proaspat facuta, incat Dani zice ca nu-i prieste cu mine acasa pentru ca s-a ingrasat tot mancand la ore fixe. Alex e terorizat ca nu mai poate baga in el Nutela si chipsuri cand vrea pentru ca sunt acasa mereu si il oblig sa manance mancare gatita.
La el nu e o problema pentru ca e excesiv de slab si oricat ar balota in el, nu pune neam nici macar un gram.
Totusi, eu nu imi gestionez inca bine timpul. Nu sunt capabila sa ma axez exclusiv pe freelancing cand e cazul si ma las usor distrasa de celelalte treburi.
Am incercat sa imi explic cauza si cred ca e pentru ca atatia ani am facut toate astea, recte piata, mancare, curatenie, calcat, pe fuga , pe repede-nainte, niciodata cu rabdare, ci cu sentimentul ca TREBUIE facute. Banuiesc ca am o satisfactie in a face treburile astea si marturisesc ca le fac tot atat de usor, ca si cum as fi copil si m-as juca. E o placere pentru mine sa redescopar lucruri care se pot face cu placere si nu din obligatie.
Sper si cred ca imi voi gestiona mai bine timpul cand voi constata la nivel psihic ca de acum incolo, nu ma ami grabeste nimeni, nu mai am mese de onorat , nici contracte de respectat, ci doar muuuult timp liber doar pentru mine. Cand casa va fi curtata cum n-a fost niciodata si toate vor fi la locul lor. Abia atunci, cand lucrurile vor fi cum trebuie, imi voi putea gestiona timpul corect.
Pe vremea mea, copiii nu aveau telefoane din clasa I. Prin clasa a cincea sau a şasea au început colegii mei să-şi etaleze pe banci, alături de senvişuri cu salam cu piper şi muştar telefoanele mobile.
Nişte cărămizi în adevăratul sens al cuvântului. Nu băleam la ele pentru că nu le vedeam rostul. Eram destul de practic, ştiam că în afară de mama şi de tata, n-aveam pe cine să sun.
Nu erau nici ofertele care sunt acum, cu jdemii de minute în orice rețe. Deci în afară de 3 jocuri plicticoase şi de nişte pseudomelodii mono, nu prea-l puteai utiliza la altceva. Ah, ba da: puteai sa dai bip. Dacă aveai credit. În fine.
Primul meu telefonu l-am avut mult mai târziu, în clasa a noua. Adică prin 2005. Era un Sonny Ericsson K300i. Ştiu că l-a costat pe tata vreo 5 milioane la abonament. O gălăgie de bani dacă ar fi să mă întrebați pe mine.
Aş minți dacă aş spune că nu-mi doream un telefon, dar nu unul aşa de scump. Şi fără prea multe funcții. Adică aparatul foto nu mă încânta, memoria nici atât. Jocurile pe care le avea erau cât de cât ok. De fapt jocul, căci doar Darts mă jucam. Era singurul care-mi plăcea plus că descoperisem şi sportul cu acelaşi nume în perioada respectivă, aşa că mă distram bine cu el.
Aveam 2-3 mp3-uri şi câteva melodii înregistrare de la calculator şi-o vacă ce lingea ecranul pe interior pe post de wallpaper şi cam atât. V-aş pune şi-o poză cu el, o poză reală. Doar că la o lună după ce l-am primit mi-a fost furat.
M-au prins băieții lui Ali Baba iar unul avea un fel de cuțitaş de bucătărie, cam cum are ăla în Prince of Persia. I-am dat telefonul, că doar nu eram prost să stau să-mi facă buzunar.
După întâmplarea cu primul telefon, vreun an n-am mai avut nici unul. N-am mai vrut. Nu-i vedeam sensul.
Abia prin clasa a zecea mi-au luat ai mei altul. De data asta am specificat să nu fie unul prea deştept. Să pot să sun şi să primesc apeluri şi să dau mesaje. Experiența neplăcută mă lăsase cu nişte sechele.
Nu eram pe atunci cu tehnologia. Nu vroiam ultimul model, ceva de jdemilioane. Nu-i vedeam sensul. Eram mulțumit cu un telefon care făcea chestiile pentru care este proiectat un telefon. Aşa că mi-am ales tot un Sonny Ericsson, dar un modelul J100i. Telefonul ăsta m-a ținut vreo 2 ani. A fost o perioadă frumoasă.
Îl scăpam în cap, el n-avea nimic. Dacă aveam nevoie de un obiect pe care să-mi descarc nervii, el era cel mai bun prieten. Suferea la capitolul tehnologie, dar nu consideram acest lucru un impediment.
Al treilea telefon pe care l-am avut a fost un Sagem my421x. Până în clasa a doişpea ăla a fost vârful de lance al telefoanelor utilizate de mine. Vă puteți da seama că nu eram înnebunit după tehnologia dintr-un mobil. Nici modelul ăsta nu era prea performant. Câțiva mb spațiu pentru 1-2 mp3-uri şi cam atât. Nişte jocuri demo pe care le jucam la nesfârşit şi-o camera foto obscene de mediocră. Nu puteai scoate o poză clară cu ea nici dacă ai fi avut parte de-o minune. Dar îşi făcea treaba cum trebuie, adică se încadra în tiparul telefoanelor pe care eu le preferam.
Următorul telefon, cel de-al patrulea, mi l-am cumpărat din banii mei, de ziua mea. Like a boss. A fost un salt uriaş. De la un telefoane mediocre la un asemenea vârf de serie. LG Cookie a fost norocosul.
Avea şi card de 2 gb, pe care încăpeau nici mai mult nici mai puțin decât foarte multe jocuri şi foarte multă muzică. Plus cameră foto de 2mp, care nu excela, dar era mult mai bună decât vga-urile de la celelalte telefoane. Îmi spuneau unii şi alții că-i o răşină de telefon, dar nu i-am băgat în seama. Cu mine s-a comportat aşa cum trebuie. Nu mi-a făcut figuri.
Pentru ultimul telefon, vă invit să consultați tabelul de mai jos, în care am să fac o comparație între cele de mai sus şi HTC Desire S-ul pe care-l am de un an şi puțin.
Leave a Reply