Puterea unei mame

Sunt o mulțime de oameni care se plâng de problemele lor zilnice și mărunte și sunt foarte puțini cei care nu se plâng de nimic, deși problemele lor sunt dintre cele mai grave.

Maria Riera a fost până vineri mama unei tinere din Spania, Maria, care în ultimul an de viață, petrecut mai mult prin spitale, s-a atașat de oamenii pe care îi urmărea și care o urmăreau pe twitter, fără a le vorbi vreodată acestora de boala ei. Probabil ăsta era felul ei de a se simți normală, de a nu fi nevoită să vorbească despre cancer. Povestea Mariei e desigur înduioșătoare, dar eu vreau să vă spun ce a făcut mama ei atunci când fiica ei n-a mai fost. Femeia asta, cu inima frântă de durere, desigur, a găsit puterea de a-i îndeplini fiicei sale ultima dorință, aceea de a transmite tuturor prietenilor ei de pe twitter câte un mesaj lăsat de fiica ei. Și nu oricând, ci la doar câteva ore de la decesul fiicei sale:

Luni dimineață, când eu scriu articolul ăsta, femeia încă răspundea valului de mesaje ce i se întorc acum înzecit pe contul de twitter al fetei.  Câte mame din lumea asta ar fi făcut așa ceva? Câte mame și-ar fi depășit durerea, care cred că-i devastatoare, ar fi renunțat la cele câteva ore pe care le-ar mai fi avut de petrecut alături de copilul ei, fie el și fără viață, pentru a-i respecta acestuia ultima dorință? Câte?

Puterea exemplului

Când trebuie începută educația copilului? Cu 25 ani înainte ca acesta să se nască.

De la vârstele cele mai fragede cei mici își facă idoli din părinți, așa că trebuie să ne ferim să-i dezamăgim. Numai dacă ne gândim ce cruntă deziluzie vor trai când vor crește mai mari și vor realiza că numai ei n-au voie să mintă, doar ei trebuie să se spele seara pe dinți, numai ei trebuie să vorbească frumos… Dacă părintele nu face și el toate aceste lucruri pe care le pretinde copilului să fim convinși că nu poate fi vorba de educație.

De ce citește copilul, de ce iubește florile și animalele, de ce nu minte? Pentru că și noi facem la fel.

Dar există și cazuri de copii care nu-și imită deloc părinții. Voi citiți, el nu. Voi munciți, el nu. Voi nu fumați, el da.  Să fie clar, copiii, mai ales când sunt mici, nu sunt vinovați. Au intervenit cu siguranță greșeli de educație. Vinovați suntem noi, părinții care nu am știut la timp să-i învățăm pe copii să “ne imite”. Din milă și din dragoste prost înțeleasă i-am scutit de orice efort și i-am lăsat să facă ce vor. Când ne este “milă” de copil să ne gândim la consecințe.

E bine să-i trimitem la școlă chiar dacă afară plouă cu găleata, nu-l vom scuti de orele de educație fizică (ați fi uimiți să aflați câți părinți fac asta azi) și nu ne vom certa cu profesorii pentru că îi dau note proaste. Notele se iau, nu se dau. Tu nu rămâi acasă și nu mai mergi la serviciu doar pentru că afară plouă, nu-i așa?

Ceea ce vreau să spun este că vorbim de o greșeală atunci când îi ținem copilului o interminabilă morală, mai ales când asta nu are nicio legătură convingătoare cu comportamentul părinților. Copiii sunt dispuși să-i imite pe părinți în ceea ce fac și în ceea ce spun, dar cum vrei ca un copil să se poarte frumos la masă, dacă tu însuți mănânci zgomotos. Cum să-l convingi să fie punctual, dacă tu ești veșnic în întârziere?

0 comments
0 likes
Prev post: Rolul tatălui în familie

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *