Sau, cum se spune la Waldorf, Întâlnirea cu părinții.
Am fost în viața mea la multe ședințe ținute în școli și-am început devreme, încă de prin clasa a VIII- a când mergeam la ședințe la clasa fratelui meu mai mic, în locul părinților mei. Pot spune așadar că am ceva experiență.
Cele mai mult așteptate au fost, desigur, primele întâlniri cu doamna învățătoare pe vremea când fetele erau în clasa I. Atunci când doamna nu știa încă ce le poate pielea și capul copiilor noștri și îi trata pe toți la fel, fără să fie nevoie ca mama lui Iulian să intre sub bancă de rușine când doamna îi spunea de față cu toată clasa că băiatul n-a reușit să învețe încă toate literele.
Bine, la un moment dat știam de ce ne cheamă la ședință, era clar că mai trebuie să cumpărăm ceva. Restul punctelor de pe ordinea de zi era umplutură. Sau aproape umplutură, uneori mai aflam și de câte o bătaie la clasă între doi puști cu mușchi nemăsurați.
Îmi plac foarte mult ședințele de la Liceul Waldorf. Nu numai pentru ca se numesc altfel ci și pentru că aici la întâlnire participă de fiecare dată cel puțin încă un profesor pe lângă doamna dirigintă. Și cei care nu-s prezenți, profesorii zic, trimit prin dirigintă tot ce au să ne transmită.
Se începe întotdeauna cu câteva cuvinte despre faza și vârsta la care se află copiii noștri și se continua cu problemele ce trebuiesc rezolvate cu ei. Mai multe despre cum se desfășoară întâlnirile astea am scris eu anul trecut aici, acum aș vrea să vă povestesc despre cum a rezolvat doamna un episod foarte neplăcut petrecut cu un grup de copii din clasa lor.
Într-o seara, când copiii au ieșit de la școală pe întuneric deja, doamna dirigintă a avut același drum cu o parte din copiii, dar aceștia din urmă n-au știut asta.
Ghinionul sau, mai bine zis, norocul lor a fost că exact în acea seară au hotărât ei, copii, să încerce să fumeze o țigară. Să vadă cum e. La poștă cred, asta n-am aflat, dar ideea este că doamna a trecut pe lângă ei exact când erau mai concentrați pe acțiune. Vă reamintesc că sunt în clasa a VI-a.
Nici nu vreau să-mi închipui ce-a fost în sufletul lor când au văzut-o pe dirigă lângă ei, cred că fumul tras le-a rămas pentru totdeauna în plămâni, ideea e că doamna i-a luat frumușel pe toți înapoi la școală și a stat de vorbă cu ei.
Din câte am înțeles au stat de vorbă de mai multe ori pe tema asta de atunci, și aseară la ședință ne-a cerut și nouă, părinților să-i supraveghem mai atent, că-s la vârsta la care toate prostiile li se par interesante. Doamna i-a încurajat pe copii să-și recunoască greșeala și în fața părinților, dar deocamdată nu mulți au avut curajul s-o facă.
Eu știam de întâmplare de la fetele mele, care evident că s-au exclus pe ele din grupul cu pricina. Știam că i-a prins doamna, știam că a vorbit cu ei și că s-au simțit foarte prost pentru că i-au cauzat suferință doamnei diriginte care e pentru ei un fel de a doua mamă.
Ce mi-a plăcut însă foarte mult a fost faptul că doamna a vorbit cu copiii, a rezolvat cel puțin pentru moment problema asta, dar nu i-a pârât pe copii părinților, pentru că așa le-a promis. Copii la rândul lor au promis că nu mai pun țigară în gură până pe la 21 de ani.
Și i-a rugat și pe părinți să nu-i asalteze când ajung acasă cu întrebările legate de subiectul ăsta, dar să-i supravegheze mai atent, mai ales că unii dintre ei n-au spus nimic acasă despre incident. Și nu, nu mă încălzește cu nimic faptul că fetele mele n-au făcut parte din grup. Sunt convinsă că a fost doar o întâmplare.
Îmi amintesc că eu cu tata l-am prins pe fratele meu că fumează când acesta era în clasa a II-a. Ăsta bătrân a fost supărat rău, nu știu dacă din cauza faptului că fiul lui de 8 ani fuma, sau pentru că fuma țigări mai bune decât el. Eu glumesc acum, dar astea nu-s glumele mele.
Leave a Reply