În ultima săptămână, senzația majorității topurilor de muzică din străinătate a fost „The Endless River”, ultimul album al Pink Floyd, lansat pe 10 noiembrie, dar disponibil la vânzare din 7 noiembrie.
Totuși, niciunul dintre cele două motive de mai sus – ultimul album PF și succes în topuri – nu sunt suficiente, și reale, pentru a-ți adăuga în colecție acest album.
Există unul mai bun decât cele două: o amintire armonizată zilelor noastre. Nu este de nota 10 sau 20, nu este nici punctul maxim al creativității lor, dar este extrem de plăcut. Totuși, nimic legat de vise sau de visuri.
Rockul melodic, cu o amprentă psihedelică, ceva electro și cu vedete precum chitările, un saxofon sau o trompetă, se străduiește să explice în ce mod reușește să plece și să stea. Nu, nu pentru că ar vrea el sau pentru că a venit sfârșitul, ci din recunoștință că ar mai dori să fie și că mai poate, dar nu așa cum se știe.
Spre deosebire de partea instrumentală, versurile sunt mai puțin prezente în timpul celor aproape 53 de minute de rock. Sunt doar o legendă atașată unei poze în care simplitatea cere explicații: „Acesta este adevărul?! Doar atât s-a întâmplat?!”. Uimirea va face doi pași în spate, neînțelegând de ce ea nu a fost invitată printre motivele de atracție. Aici am inclus și faptul că îl auzim pe Stephen Hawking, pentru că suntem obișnuiți doar cu atât. Noi, nu plecăm. Noi rămânem să ascultăm.
În timp ce asculți albumul, îți apare sentimenul acela că este muzica la care te așteptai, dar nu vei renunța la ea până nu ajungi la ultimul sunet al celor 18 piese. Aceasta nu este o surpriză, pentru că ei au anunțat că este o continuare a „Division Bell”, o parte din muzică fiind înregistrată atunci, iar unele fragmente sunt din anii 70 și din anii 90. În schimb, acesta este un motiv suficient de bun, ca să cumperi ultimul album PF.
Pentru colecționari, și-atât, pentru cei care trebuie să marcheze momentul: da, faptul că este ultimul album al PF este un motiv bun de a-l cumpăra. „The Endless River” a apărut la 20 de ani de la precedentul, de la „Division Bell”, fiind anunțat drept ultimul chiar de către cei doi membri rămași, David Gilmour și Nick Mason.
AC/DC ne redă încrederea în Rock. Sau bust?
Am avut așa niște emoții, prin vară, când am auzit că AC/DC lansează un nou album, că nici n-am scris din prima. Am lăsat să se mai pitrocească sunetele. Una este să fii nevoit să scrii că nu-și merită banii niște necunoscuți și alta este scrii despre niște preferați, aproape idoli. Îți tremură mâna pe tastatură, ești nevoit să găsești tot felul de exprimări care să tacă și să spună, în același timp, și ești destrămat câteva ore.
(De la aceste obligații s-a autoexclus U2 – nici măcar nu i-a interesat dacă oamenii sunt vor muzica lor sau nu. Poate dacă dădeau albumul gratuit și atât, supărarea globală față de gestul lor s-ar fi redus.)
De ce aveam atâtea emoții? AC/DC, ca trupă, este cu doi ani mai mare decât Jack White. (:) Nicio zi fără JW.) Nu că vârsta ar împiedica vreun rocker să-și arate talentul, doar că mai apar și erori, iar albumul precedent, „Black Ice”, cel de acum șase ani, a fost un succes.
După acestea au venit anunțurile din această toamnă. În primul rând, Malcom Young a fost nevoit să se retragă din trupă, din cauza faptului că suferă de demență. Semnele bolii au apărut acum șase ani, dinainte să înregistreze precedentul album, dar el a făcut toate eforturile să reziste, chiar dacă a trebuit să reînvețe piesele și avea momente pe scenă când nu își dădea seama unde se află. Apoi Phil Rudd a fost arestat pentru posesie de droguri și pentru crimă, ultima acuzație fiind retrasă. Totuși, PR este în continuare închis și nu există informații, dacă va mai reveni sau nu în trupă.
Cu multe dintre gândurile de mai sus trebăluind de zor la nervii mei, am apăsat îndoită pe „Play Ball”, primul single de pe albumul „Rock or Bust”, care va fi lansat pe 2 decembrie.
M-am liniștit după vreo câteva secunde. Era același hard rock. Parcă nu se schimbase nimic. Sunetele țâșneau din chitările lor furioase, vocea era la fel de răgușită și de nervoasă. Temerile mele au fost nejustificate, de copchil care habar n-are ce s-ar face dacă n-ar veni mama sau tata să-l ia de la școală, deși alte drumuri prin oraș nu face.
Da, okei, este exact același rock, aceleași sunete ușor rearanjate, încât să nu pară din alt secol, oricare ar fi el. Dar e bun. Nu te plictisești în cele 35 de minute, necesare să asculți toate cele 11 piese. Nici tema nu îți provoacă necazuri: prezintă 11 argumente pentru care poți alege doar rockul.
Bustul nu există, dar această variantă, propusă de AC/DC, m-a făcut să mă gândesc la MY. El a ales rockul până acesta l-a bust, până ruptura a fost definitivă, de sunete, parțial de lume.
Leave a Reply