EVALUAREA NOU NĂSCUŢILOR DEPISTATI ANTENATAL ECOGRAFIC CU HIDRONEFROZĂ

Clasic, malformaţiile  renale sunt depistate după investigarea imagistică a copiilor cu infecţii ale tractului urinar (ITU), hematurie (urina roşie), dureri lombare sau abdominale.

Evaluarea fetală pentru anomalii structurale (morfologie fetala) efectuată cu ocazia urmăririi ecografice a sarcinii a devenit o practica uzuală în multe ţări, impunându-se ca metodă de screening. În 1% din sarcini este identificată ecografic o anomalie structurală. Aproximativ 20-50% dintre aceste anomalii implică sistemul genitor-urinar şi 50% dintre acestea se manifestă ca hidronefroză  (dilatarea bazinetului renal mai mult de 5 mm) .

Principala limită a identificării dilataţiei tractului urinar prin echografie antenatală constă în faptul că hidronefroza nu implică în mod necesar obstrucţie a scurgerii urinii şi în plus se pare că multe cazuri de hidronefroză antenatală (HAN) se ameliorează spontan sau chiar se remit la naştere, sau în decursul primului an de viaţă (hidronefroza tranzitorie sau fiziologică)

Semnele ecografice antenatale de gravitate sunt hidronefroza bilaterală şi oligohidramniosul.   Grabirea termenului sarcinii nu se recomanda în HAN cu exceptia asocierii de anomalii extrarenale amenintatoare de viata. Deoarece atât etiologia, cât şi posibilitaţile evolutive ale HAN sunt foarte variate , este necesar un protocol de urmarire postnatală dirijat de nefrologul pediatru care să permită diagnosticarea precoce a malformaţiilor  înaintea dezvoltarii complicatiilor (ITU, litiaza, disfunctii ale functionalitatii renale ) ,dar şi să evite investigaţii şi tratamente inutile.

Această urmărire trebuie dirijată de nefrologul pediatru. Este necesară informarea corectă a familiei, pre şi postnatal, precum şi participarea părinţilor la deciziile de investigaţii şi mai ales terapie a HAN asimptomatice. Colaborarea strânsă între obstetrician, neonatolog, radiolog, nefrolog şi urolog pediatru, medic de familie este o condiţie esenţială a abordării eficiente a pacienţilor cu HAN.

Infectia de tract urinar

Infectia de tract urinar (ITU) este una din cele mai frecvente infectii bacteriene in copilarie. Este o afectiune cu risc deoarece se asociaza frecvent cu malformatiile congenitale reno-urinare si adeseori recidiveaza. O parte dintre acesti pacienti dezvolta cicatrice renale ce se pot solda pe termen lung cu Hipertensiune arteriala si Insuficienta renala cronica. Datorita gravitãtii acestor complicatii este necesar un diagnostic precoce si un tratament corect al ITU, urmat de o investigare imagistica pentru depistarea malformatiilor.

Grupul major de risc il constituie copilul mic (0-3 ani) la care simptomele sunt cel mai adesea nespecifice, dominate de febra fara un focar aparent de infectie. Poate fi confundata cu o viroza, “rosu in gat”, un tratament de citeva zile cu antibiotice uzuale duce la remiterea febrei, dar ulterior episodul se repeta.

Diagnosticul necesita obligatoriu urocultura cu identificarea microbului si a sensibilitãtii sale la antibiotice. Daca la copilul mare urina poate fi recoltata clasic, in recipient steril, din jetul mijlociu, dupã o toaleta minutioasã cu apa si sapun a zonei genitale, cu desfacerea labiilor la fetite si decalotare la baieti, dimineata, la copilul mic este necesara utilizarea unor pungute speciale sterile de plastic, auto autoadezive.

Adresarea precoce la nefrologul pediatru chiar dupa primul episod de ITU la copilul mic, sau in cazul recidivei la copilul peste 5 ani permite o investigare si urmarire corecta cu prevenirea complicatiilor pe termen lung ale acestei patologii.

Enurezisul si tulburarile mictionale

Enurezisul (pierderea involuntara de urina) este o problema frecventa si suparatoare atat pentru copii cat si pentru familie. Din pacate doar o treime din familiile acestor copii se adreseaza medicului. Studii recente arata ca enurezisul trebuie privit ca un grup de afectiuni cu diferite etiologii. Sunt implicate componente genetice, tulburari functionale ale contractilitãtii vezicii urinare si intirzieri de maturare ale secretiei nocturne a hormonului antidiuretic hipofizar.

Enurezisul poate fi nocturn (se manifesta doar noaptea), sau/si diurn. De asemenea poate fi primar, atunci cand copilul nu a avut niciodatã control mictional, sau secundar, cand pierderile de urina se instaleaza dupa o perioada “uscata” de cel putin 6 luni. Enurezisul poate fi doar un simptom in cadrul unei alte boli, sau exista ca afectiune de sine statatoare (Enurezisul nocturn primar).        Datorita acestei diversitati, evaluarea enurezisului necesita o discutie amanuntitã asupra istoricului simptomelor (anamneza), examen fizic complet, ecografie reno-vezicala si citeva teste simple de laborator inaintea unui tratament.

Exista in prezent terapii farmacologice si non-farmacologice eficace, care trebuie insa adaptate fiecarui caz. Un rezultat bun necesita o întelegere buna a fenomenului de catre copil si parinti si o implicare motivata a copilului in planul terapeutic.

Enurezisul diurn este descris indeosebi la fetite cu maximum de incidenta intre 5-7 ani si se asociaza frecvent cu constipatia si infectiile urinare. Se manifesta prin fenomene de urgenta mictionala (senzatia brusca si iminenta  de a face pipi) urmata, in drumul spre toaleta, de scapari de urinã. In incercarea de a preveni pierderea de urina, copilul isi contracta muschii abdominali si ai perineului, incruciseaza picioarele. Se datoreaza unor contractii premature, neinhibate ale muschiului vezical si beneficiaza de tratament specific.